Frumos

Dupa ce am nascut si am mers cu Tzipotel acasa, singurul lucru la care ma gandeam era ca eu nu eram facuta sa fiu mama si ca o sa chinui copilul asta, care nu are nici o vina, care nu a cerut sa se nasca. Ganduri de genul "cand am vazut-o m-a cuprins o stare de fericire" sau sentimentul matern la mine au aparut muuuult mai tarziu. Eram disperata. Sunam pe toate prietenele cu copii sa ma plang cat e de greu si asteptam incurajari. Am asteptat sa treaca prima luna, pentru ca mi se spusese ca prima luna e mai grea. A trecut,dar eu nu simteam ca s-ar fi imbunatatit ceva. Dintr-o data parerile erau ca primele doua luni sunt horror. Am tot stat la trecerea timpului, pana cand am decis ca nu se mai poate asa, ca in loc sa ma bucur de fiecare faza a ei, de fiecare lucru mic si nou pe care-l face, eu astept sa devina mai usor. Nu o sa fie mai usor, probabil, niciodata. Nu are cum. O sa ma obisnuiesc doar, dar mai usor nu o sa mai fie, pentru ca acum fiecare secunda din zi ma duce cu gandul la ea. Acum e greu ca nu stiu ce-si doreste si inca e grea si alaptarea. Dar apoi o sa vina dintii, taratul, mersul si explorarea, vorbitul, cresa, gradinita, scoala etc cu alte griji si greutati. Tot ce pot sa fac e sa caut si sa ma concentrez doar pe partea frumoasa a lucrurilor, sa nu uit niciodata rasul minunat de bebe si fiecare zambet al ei si sa fac tot ce tine de mine sa am cat mai multe zambete si rasuri colorate de bebe si apoi, copil.
Dar nu este usor si nici nu va fi. Este frumos si va fi si mai frumos.